Copilăria într-un mediu artistic, adaptarea la o cultură complet diferită și procesul continuu de învățare care a urmat i-au modelat Sabinei Yamamoto perspectiva asupra lumii și, implicit, asupra scrisului. Treptat, s-a conturat și cartea “Nu mai e nimeni acasă” (Editura Vellant, 2023), care creează o conexiune narativă între România și Japonia.
Sabina a început să-și aștearnă impresiile despre Japonia pe blog în urmă cu 15 ani, a urmat un curs de scriere creativă și a descoperit, târziu, spune ea, că are nevoie de acest proces. Scrisul îi dă energie și senzația că “păcălește destinul”. Cu toate astea, volumul recent publicat s-a scris greu din cauza naturii poveștii, explică autoarea.
www.iqads.ro/articol/66471/book-talk-sabina-yamamoto-relatia-mea-cu-cuvintele-a-inceput-simplu-din#
Nu mai e nimeni acasa – Sabina Yamamoto
Proza delicat-ironică a Sabinei Yamamoto surprinde prin firesc. Luîndu-și nu foarte în serios propriul destin, ea povestește fără emfază aventurile pămîntești ale unei fete ca toate fetele, care-i poartă, întîmplător, numele. Ceea ce face din personajul principal un personaj de poveste, o aventură din care nu ai idee pe unde fugi – e lumea din jur. Aici, Sabina ar putea da lecții de istorie contemporană. O recunoaștem, e a noastră, dar e atît de vaporoasă și de adevărată, încît rămîi surprins la fiecare pagină. S-ar părea că lumea e cea care se strînge în jurul unei familii și o luminează. Iar personajul crește în fiecare pagină cum cresc oamenii adevărați zi de zi. Florin Iaru
„Greu de ucis“. Așa s-ar povesti subiectul acestei cărți, dac-ar fi să-l concentrez în trei cuvinte (sau, într-o altă variantă: „Eroina nu se lasă“). Este vorba de un bildungsroman de factură aproape clasică. Dincolo de firul narativ, un film de acțiune: o supraviețuitoare de pe-un portavion în flăcări reușește să se salveze în ultima clipă și s-ajungă undeva pe continent, la pace și siguranță. Numai că „portavionul“ este România (iar „flăcările“ sunt Tranziția), iar „continentul“ este arhipelagul japonez, unde pacea și siguranța sunt doar aparențe, bune de vândut turiștilor. Eroina, ca imigrantă, n-are parte nici de pace și nici de siguranță, ci descoperă că a schimbat un război cu altul (ambele fiind, desigur, „războaie civile“, adică familiale). Din punctul meu de vedere, ceea ce aduce nou această carte – în afara vocii foarte personale a autoarei – este o ruptură violentă cu tradiția romanului românesc contemporan, specializat în învinși, în ratați și-n bătuți de soartă. Nu știu dacă am înțeles mesajul ascuns; mie-mi sună așa: „Ia ce vrei și plătește prețul. Sau vei lua ce nu vrei și vei plăti același preț, ba chiar mai mare“. Mihai Buzea
Despre autoare:
Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). A urmat cursurile de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, Atelierul de croitorie și Creative Writing Sundays. A mai scris articole și proză scurtă pentru Cod de Poveste, Contributors, Dilema Veche, Familia, Laconic, Liternet, Revista de Povestiri, Timpul, Tomis și Viața Medicală. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale. Nu mai e nimeni acasă este cartea sa de debut.
George Dumitru : Am citit cartea asta, debutul Sabinei Yamamoto pe care o recomand tuturor. Un debut remarcabil, o carte autobiografica (cel putin asa am citit-o eu) care spune o poveste interesanta a devenirii, a incercarii de a lasa in urma o lume apasatoare, plina de alcool si ratare si saracie si ceva violenta, de relatii rupte, pulverizate, doar pentru a cadea intr-o altfel de viata, una in captivitate, intr-o tara cu traditii de neinteles, ale carei cutume distrug spiritul feminim. O cadere in cadere. Nu mi-a parut o carte optimista, desi finalul este deschis iar eroina principala pare ca a scos-o la capat rezonabil
Primele parti mi-au amintit de Donnatela a lui Beatris Serediuc – si aici si acolo apare zona de jos a anilor 90-2000, a familiilor dezorientate, chinuite, alcoolizate. Sabina Yamomoto insa duce povestea mai departe, inclusiv pe alte meleaguri.
Se foloseste o voce detasata, aproape neutra, care ii face un mare serviciu cartii, evitand alunecarea in patetism. Autoarea pare distantata de evenimentele evocate si asta ridica valoarea romanului. Se trasmite mult pe spatii mici, fiecare capitol poate fi citit (pana la un punct) ca o proza scurta. E un fel de puzzle, un roman compus din particele care se aduna intr-un intreg. Partea cu Japonia (da, este doar o parte) mi s-a parut foarte interesanta si as fi vrut mai mult, caci se prezinta o lume necunoscuta noua/mie. Poate in urmatoarea carte.
Mi-a parut rau de Toni
